АВТОРЕФЕРАТ ДИССЕРТАЦИИ по праву и юриспруденции на тему «Проблемы правопреемства государств, возникшие в связис территориальной реорганизацией бывшей СССР»
Морозов Николай Александрович
ПРЕСТУПНОСТЬ II БОРЬБА С НЕЙ В СОВРЕМЕННОЙ ЯПОНИИ
Автореферат диссертации
Подписано в печать 5.05.2000 г. Формат 60x81/16 Усл.-печ. л. 1.5. Усл. изд. л. 1,7 Тираж 130 экз. Заказ №
Отпечатано в ПГГК ДЕГУ 690600, г. Владивосток, ул. Алеутская, 56
\
MINISTERUL EDUCATIEI §1 STIINTEIAL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
,70 C.*\
Cu titlu de martuscris
\ 3 CEtt ^ CZU 341.218
EDUARD SERBENCO
PROBLEMELE SUCCESIUNII STATELOR REZULTATE DIN REORGANIZAREA TERITORIALÄ A FOSTEIURSS
Specialitatea: 12.00.10 - Dreptul international public
AUTOREFERATUL tezei de doctorat in drept
Chisinäu - 2000
Teza de doctorat a fost realizatâ la Catedra drept international $i dreptul relaÇiilor economice externe a Universitätii de Stat din Moldova
Conducätor stiintific: Nicolae OSMOCHESCU,
doctor în drept, conferenciar universitär
RcfcrcnÇi oficiali: 1. Constantin ANDRONOVICI, doctor în drept, profesor universitär, rector al Universitätii "Petre Andrei" din Iasi (România)
2. Oleg BALAN, doctor în drept, conferenciar universitär la Academia de Politie "Stefan cel Mare" din Chiçinâu (República Moldova)
Instituya de profil: Catedra de drept international §i relatii internationale a Academiei de Administrare Publica pe lângà Guvernul Republicii Moldova
00
ák'
Sustinerea tezei va avea loe la data de 30 iunie 2000, ora 1 , în cadrul çedintei Consiliului stiintific specializat D 12.93.51, instituit pe langa Universitatea de Stat din Moldova, pe adresa: 2009, mun. Chisinäu, str. A. Mateevici 60
Teza de doctorat poate fi consultatä la Biblioteca Universitätii de Stat din Moldova
Autoreferatul a fost expediat la data de 2.9 ma' 2000
Secretar stiintific al
Consiliului stiintific specializat D 12.93.51 doctor în drept, conferenciar universitär
Elena CONSTANTINESCU
CARACTERISTICA GENERALA A LUCRÀRII
Actualitatea cercetárii si gradul de investigare a problemei. Reorganizarea teri-toriala a statelor, care poate fi rezultatul diferitelor cauze si care poate îmbrâca diverse forme, cum ar íi, spre exemplu, fuziunea a douá sau mai multe state, nasterea unui stat ca urmare a unei secesiuni, apanda noilor state independente in procesul decolonizàrii etc., ridicâ un anumit numâr de problème al cáror studiu tin de acest Capitol spécial al dreptului international, convenit sa se numeascà "succesiunea statelor". Dupa cum sublinia D. P. O'Connell, unul din cei mai mari specialisti in dreptul de succesiune a statelor, problemele legate de succesiunea drepturilor si obligatiilor statelor fac parte din cele mai complícate, cele mai acute §i cele mai actúale probleme ale dreptului international si politicii internationale. Actualitatea si acuitatea lor politicá rezidâ în faptul cà aceste probleme sunt legate de aparitia unor noi state. In tóate aceste cazuri, noilor state deloc nu le este indiferent ce drepturi trec la ele si care obligatiuni ale fostului suveran le revin.
Odatà cu finalizarea procesului de decolonizare a statelor din anii ' 60 ai secolului al XX-lea, s-ar fi parut câ problemele succesiunii statelor sa se fi epuizat. Insá dezin-tegrarea unor state federale din Europa de Est de la ínceputul anilor ' 90, printre care si destràmarea fostei URSS, dezmembrarea Iugoslaviei si separarea Cehiei de Slovacia, au repus problemele succesiunii statelor ín atentia generala, lucru datorat anume fap-tului câ fiecare dintre evenimentele mentionate mai sus au dat n altere la numeroase dificile probleme juridice, care mai înainte n-au fost ridicate nici de teoría dreptului international, nici de practica relatiilor internationale. Cine çtie, poate cà tocmai la aceste exemple reflecta cu aproape trei decenii în urmâ V. Duculescu, care seria: "Ar fi gresit ínsá sa se creada câ, dupâ terminarea procesului de decolonizare, probleme de succesiune nu se vor mai pune in practica statelor. Dimpotrivâ, vor exista, desigur, si ín viitor cazuri de federatii, de uniuni de state sau transferuri de teritorii de la un stat la altul. Asemenea situatii vor pune, fàrâ îndoialâ, si în viitor în fata statelor probleme de drept international privind succesiunea".
Mutatiile teritoriale survenite în Europa de Est au pus diverse probleme ordinii juridice internationale. Dacà în ex-Iugoslavia problemele au rezultat în urma izbucnirii unor conflicto armate "interne", pe care represiunea interna anterior le înâbusea, atunci în ex-URSS la aceasta se mai adaogà problema potentialului militar enorm de care ea dispunea si importanta primordialâ pe care aceasta o juca în sistemul securitâtii internationale. In cazul Uniunii Sovietice a avut loc nu numai dezmembrarea unui stat, ci si dezmembrarea unui spatiu stratégie. Cu alte cuvinte, s-a dezmembrat nu un oarecare stat, ci unul dintre acelea care a configurât Iumea de dupâ cel de-al doilea râzboi mondial, unul din pilonii echilibrului global. lar acesta din urmâ avea o componentâ juridicâ importants, care se traducea anume în existenta unui mare numâr de acorduri al câror obiect de reglementare era dezarmarea nuclearâ si limitarea armamentelor, astfel încât disparitia URSS a pus sub semnul întrebârii validitatea continuâ a acestor instrumente.
Fàrâ a neglija importanta notorie pentru dreptul succesiunii de state a practicii relativ la destràmarea fostei Iugoslavii, precum çi a altor cazuri de succesiune, la care, de altfel, ne vom referi pe parcursul lucrârii, intentia noastrâ este ca în cele ce urmeazâ sâ examinâm un asemenea fenomen din viata politicâ internationalâ, precum a fost dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Tine de datoria noastrâ ca, în lumina observatiilor fàcute deja, sâ subliniem cà
disparitia URSS s-a prezentat ca un caz unic ín istoria relatiilor internationale. Practic este imposibil a face analogie cu asemenea destraman de uniuni de state sau federatii de statc, cum au fost Uniunea Columbianá (1829-1831), Uniunea dintre Norvegia si Suedia (1905), Imperiul Austro-Ungar (1918), Federada Maleza (1960), República Araba Unita (1961), Federada dintre Rhodezia si Nyassaland (1963), República Federativa Cehoslovacá (1993), fárá a trece cu vederea cazul Republicii Federativo Socialiste Iu-goslave, a cárei dezintegrare a avut loe prin violenta si nu prin intermediul instrumen-telor de drept.
Situada ce s-a creat pe teritoriul fostei Uniuni Soviético odatá cu dezmembrarea acesteia in decembric 1991 a constituit, reluánd una dintre ideile exprimate mai sus, o provocare pentru institutiile juridice ce vizcazá mentinerea stabilitátii internationale. In-sá, printre fenomenele generate de un asemenea gen de transformare teritorialá, aceste perturbári au fost dintre cele mai aparente. Daca intoarcerea la status quo teritorial a devenit imposibilá, cum ramánea atunci cu relatiile juridice existente anterior reorganizan! si care Iegau fosta Uniune cu alte subiecte ale dreptului international ? Nimic nu ne ¡mpiedica sá presupunem ca atát noile entitáti, cát si statele terte ar fi avut interesul sá pastreze anumite drepturi si obligatii ale fostului suveran, dar de ce nu si interesul de a se debarasa de ele ? Cu alte cuvinte, mentinerea sau íncetarea relatiilor juridice existente a fost pusá la índoialá §i risca sá devina o sursa de noi diferende.
In speta noastrá, situada juridicá mai este complicatá §i prin faptul cá anumite state care au aparut dupa destrámarea URSS, desi nu sunt identice cu aceasta din urma, nu sunt nici noi. Ucraina si Bielarus, bunáoará, sunt state fondatoare ale ONU, pe cand celelalte republici au avut posibilitatea, cel putin fórmala, sá intretina propriile lor relatii externe. La aceasta mai adáugam si faptul cá cele trei state baldee (Lituania, Letonia si Estonia) au existat ca subiecte de drept international si ca membri cu drepturi depline ai comunitátii internationale ínainte de anexiunea lor de cátre URSS in anuí 1940.
Dreptul international contemporan nu guverneazá procesul de apari^ie a noilor state pe arena internationalá, precum nórmele sale nu reglementeazá nici distribuirea com-petentelor intre diferitele entitáti statale ce succed fostului suveran teritorial. Reglemen-tárile de drept international nu survin decát apoi, in virtutea optiunii álese, pentru a impune anumite reguli noilor entitáti. In principiu, optiunea aleasá poate fi dedusá din acordurile care sunt íncheiatc cu ocazia unei asemenea situatii. Cu sigurantá, Acordul de la Minsk cu privire la crearea Comunitátii Statelor Independente (CSI), din 8 decembrie 1991, si Declarada de la Alma-Ata din 21 decembric 1991, precum si alte acorduri ínche-iate ulterior in materie de succesiune, au u§urat, la drept vorbind, pe plan international statele terte ingrijorate de consecintele juridice ale destrámárii URSS. Insá, dupa cum ne vom convinge, aceste acorduri nu sunt Iipsite de momente contradictorii. Cele douá con-ventii internationale - cea din 23 august 1978 cu privire la succesiunea statelor ín materie de tratate si cea din 8 aprilie 1983 cu privire la succesiunea statelor ín materie de bunuri, arhive si datorii de stat - nu alcátuiesc unanimitatea statelor. Mai mult, íncercárile noas-tre de a gási un corp coerent de reguli juridice preexistente, capabil sá reglementezc anume problemele legate de succesiunea statelor ín contextul dezmembrarii fostei URSS, vor fi anevoioase, chiar fárá efect, fapt ce denota lacunile existente in dreptul de succesiune a statelor. De aceea considerám cá precedentul dezmembrárii unui asemenea subiect de drept international, cum a fost URSS, este in stare sá ímbogáteascá regulile aplicabile in materie de succesiune a statelor retinute de practica internationalá pana ín prezent.
Fárá a pretinde la o elucidare exhaustiva a temei sau a preconiza solutii definitive
într-un domeniu în plinà dezvoltare si transformare, vom càuta în cele ce urmeazâ sa înfâtisâm principalele tendinte aie evolutiei institutiei succesiunii de state în dreptul international, axate în spécial pe schimbàrile intervenite pe teritoriul fostei Uniuni Sovie-tice si câteva constatâri care ni se par a se desprinde pe marginea materialului faptic. Am mai putea de asemenea trage si unele concluzii referitor la optiunile retinute în rezolvarea problemelor succesiunii, la consacrarea unor elemente noi, precum si la pozitiile de drept international în chestiunea ce ne intereseazâ aie diferitelor state care au supravietuit Uniunii. Nu este mai putin important nici faptul câ actualmente exista si posibilitatea de a analiza anumite documente pe care le-a degajat procesul de dez-membrare a URSS si care sunt în raport eu problemele succesiunii.
In ceea ce priveste graduï de investigare a problemei în literatura de specialitate din Moldova, constatâm, eu regret, cà deocamdatà nu exista studii eu caracter juriiiic care ar fi abordat consecintele juridice aie dezmembrârii fostei URSS atât în planul general al dreptului international, cât si al implicatiilor practice aie acestora asupra pozitiei Repu-blicii Moldova în calitate de stat apârut dupa desfacerea federatiei sovietice. Este República Moldova un stat succesor sau un stat continuator al fostei Uniuni Sovietice, care este natura juridicâ a CSI, ce s-a întâmplat eu tratatele internationale ale ex-Uniunii, continua ele sa fie valabile sau nu pentru noile state independente, cum a fost reglementatâ problema datoriei externe a URSS, au fost sau nu divizate între succesori bunurile de stat sovietice, care au fost solutiile gàsite în interiorul CSI pentru a reglementa aceste si alte problème practice ridicate de lichidarea URSS, precum analiza lor din punctul de vedere al stiintei dreptului international, sunt întrebâri la care în literatura juridicâ autohtonâ încâ nu s-a dat un râspuns.
Prin urmare, necesitatea imperioasà a efectuârii invcstigatiilor stiintifice legate de soarta drepturilor si obligatiilor internationale aie fostei Uniuni Sovietice, trecerea sau netrecerea lor la noile entitâti statale care au apàrut în locul acesteia, precum si necesitatea solutionârii teoretice a problemelor juridice ridicate de disparitia celei de-a doua supraputeri mondiale au conditionat alegerea temei si principalele directii de studiu aie prezentei teze de doctorat.
Scopul si sarcinile lucrârii. Actualitatea problemelor legate de valorificarea stiin-tificâ a practicii juridice internationale celei mai recente în materie referitoare la dez-membrarea fostei URSS; cercetarea continutului si naturii juridice a institutiei succesiunii în dreptul international contemporan, în spécial în óptica unei dezmembrâri de state; analiza reglementârilor juridice intervenite între statele ce au supravietuit reor-ganizârii teritoriale a ex-URSS, precum si evidentierea elementelor noi aduse de acea-stâ spetâ în materie de succesiune a statelor; stabilirea importante! acordului international în limitarea maximâ a perturbàrilor ordinii juridice internationale apârute prin mutatiile teritoriale; analiza solutiilor gàsite de statele membre aie CSI în asumarea angajamentelor internationale aie fostei Uniuni, precum si la divizarea bunurilor, arhi-velor si datoriilor acesteia conditioneazà scopul studiului de fatâ.
Doctorandul si-a mai propus scopul de a formula concluzii teoretice, precum si unele propuneri de ordin practic referitoare la perfectionarea cadrului conventional international în domeniu în lumina noilor tendinte aie practicii internationale apârute în procesul dezmembrârii Uniunii Sovietice.
Autorul prezentei teze de doctorat si-a pus urmâtoarele sarcini:
• de a cerceta dacá evenimentele produse în decembrie 1991 au însemnat încetarea totala a existentei URSS sau dacà au avut loc secesiuni de state de la aceasta din urmâ;
• de a elucida circumstantele çi de a determina în baza càror criterii anume Fede-
ratia Rusä si nu un ait stal din fostele republici sovietice continua personalitatea jurídica internaçionalâ a URSS;
• de a cerecta daca statele bal tice (Lituania, Letonia si Estonia) sunt State succesoa-re ale fostei URSS, deci participante la raporturile juridice stabilité anterior de cätre URSS sau daca ele ocupa o pozitie specialä in raport cu dezmembrarea fostei Uniuni;
• de a analiza din .punet de vedere juridic mäsurile practice care au fost luate de eätre statele succesoarc ale fostei Uniuni pentru reglementarea relatiilor lor inier se in privinta obiectelor succesiunii de State;
• de a scoate în evidentä rolul comunitätii internationale in asumaiea de cätre entitätile noi apärute a angajamentelor aeeeptate anterior de cätre URSS;
• de a stabili natura juridicä a Comunitätii Statelor Independente ca subprodus al reorganizärii teritoriale a URSS, precum si de a scoate în evidentä rolul Comunitätii în reglementarea diverselor problème de ordin juridic, politic, economic si militar generate de dezmembrarea URSS;
• de a elucida care sunt obligatiunile impuse de dreptul international partieipan-tilor la procesul de succesiune, precum si de a analiza particuläritätile transferärii drep-turilor çi obligatiilor legate de frontière de la URSS la statele apärute dupä dezmembrarea sa;
• de a stabili daeä, în ciuda mutatiilor teritoriale intervenite în spatiul fostei Uniuni, dreptul sovieticîçi continuä sau nu actiunea în ordinile juridice nationale ale noilor State independente.
Baza tcorctico-^tiinÇificà si metodológica a cercctärilor. Baza tcoretico-stiin|ificä a cercetärilor o constituie lucrärile savantilor în drept international de diferite natio-nalitäti, cum ar fi: D. R O'Connell, I. Brovvnlie, J. Bricrly, J. Crawford, R Reuter, M. Huber, H. Kelsen, K. Zemanek, A. V. Heffter, M. Bedjaoui, E. J. Castern, K. Marek, Ch. Rousseau, S. Bastid, R- M. Dupuy, Nguyen Quoc Dinh, R Daillier, A. Pellet, H. R. Fabri, M. Lesage, M. Koskenniemi, M. Lehto, J. Malenovsky, M. Degan, I. Ciapas, M. K. Yasseen, V. Duculescu, L. Takacs, R. Mullerson, N. V. Zaharova, L. V. Vlasova, M. M. Avakov, lu. M. Kolosov, V. I. Kuznetov, B. M. Klimenko, I. P. Bliçcenko, G. G. Sinkaret-kaia, M. M. Boguslavskii, V. V. Tîbukov etc.
Baza normativa a cercetärilor o constituie tratatele, conventiile si acordurile internationale atât cu caracter universal, cât çi cele regionale çi bilaterale încheiate în cadrul CSI si care au incidentä în materia abordatä de noi. O importantä semnificativä o au în lucrare urmätoarele tratate çi convenÇii internationale: Convenga de la Viena cu privire la succesiunea statelor în materie de tratate, din 23 august 1978; Conventia de la Viena cu privire la succesiunea statelor în materie de bunuri, arhive datorii de stat, din 8 aprilie 1983; Memorandumul de íntelegere reciproca asupra succesiunii în privinta tratatelor fostei Uniuni R;S.S. ce prezintä un Ínteres reeiproe, din 6 iulie 1992; Acordul çefilor de state aie Comunitätii Statelor Independente cu privire la proprietatea de peste hotare a fostei Uniuni R.S.S., din 30 decembrie 1991; Acordul cu privire la împârtirea întregii proprietäti de peste hotare a fostei Uniuni R.S.S., din 6 iulie 1992; Acordul cu privire la recunoa^terea mutualä a drepturilor §i la reglementarea raporturilor de proprietate, din 9 octombrie 1992; Acordul cu privire la succesiunea referitoare la arhivele de stat aie fostei Uniuni R.S.S., din 6 iulie 1992; Tratatul asupra succesiunii în privinta datoriei de stat externe si activelor Uniunii R.S.S., din 4 decembrie 1991; Conventia între Guvernul Republicii Moldova si Guvernul Federatiei Ruse pentru reglementarea problemelor succesiunii de drept privind datoria externä de stat si actívele fostei Uniuni R.S.S., din 19 octombrie 1993; Acordul între Federada Rusa §i Ucraina asupra reglementärii proble-
melor de succesiune în privinta datoriei de stat externe si activelor fostei Uniuni R.S.S., din 9 decembrie 1994 etc. O important;! incontestabilâ o au în lucrare si actele normative interne aie diferitelor State participante la CSI, precum çi ale statelor baltice care se refera fie în mod direct, fie tangential la problemele examínate de noi.
In calitate de bazâ metodologicâ a cercetârilor a fost utilizatâ analiza comparativa, care permite sä fie cercetate optiunile retinute de practica jurídica internationalâ relativ la dezmembrarea fostei URSS cu cele rezultate din alte evenimente similare din istoria relatiilor internationale. In procesul sintetizârii lucrârilor çtiintifice aie autorilor de drept international de diferite nationalitâti, al studierii instrumentelor conventionale în materie, precum çi actelor normative interne pertinente si în scopul argumentar» concluziilor si propunerilor au fost utilízate metodele: dialéctica, de analiza si sintezâ lógica, comparativa, istorico-didacticâ, structural-sistemicà si alte metode ale^unoas-terii stiintifice.
Noutatea stiintificä principalele rezultatc aie cercetârilor. In lucrare pentru prima data în literatura de specialitate din Moldova este fâcutâ o cercetare profunda a principalelor problème juridice ridicate de schimbârile intervenue pe teritoriul fostei URSS; este fâcutâ încercarea de a clarifica situada juridicâ confuzâ provocatâ de conse-cintele dezmembrârii Uniunii Soviético în lumina incertitudinilor dreptului de succesiune a statelor. Noutatea lucrârii se manifesta si prin faptul câ pentru prima datâ în contextul analizei principiilor juridice, care au stat la baza substituirii URSS de câtre statele CSI, este stabilitâ natura juridicâ a Comunitâtii si este datâ o apreciere a rolului ei în reglementarea problemelor de ordin juridic, economic si militar legate de dezmembrarea fostului stat sovietic. Au fost scoase în evidentâ diferitele categorii de state care si-au fâcut apariçia pe teritoriul a ceea ce cândva se numea URSS, fiind determínate totodatâ pozidile lor de drept international în raport eu succesiunea. în lucrare, într-un aspect comparativ eu cazul cercetat al dezmembrârii URSS, sunt arâtate únele din solutiile retinute de practica internationalâ cu ocazia altor cazuri de succesiune a statelor. Grade perioadei de timp care s-a scurs de la data succesiunii statelor, în speta noastrâ este analizat, mai mult sau mai putin, tabloul integral al tratatelor internationale încheiate în vederea reglementârii principalelor aspecte aie succesiunii statelor din fosta URSS, sunt evidentiate mâsurile practice adóptate de câtre únele din statele succesoare, fie în perspectiva încheierii acordurilor mentionate, fie în scopul realizârii acestora. Este subliniat impactul consideratiunilor politice asupra optiunilor juridice consacrate în cazul dezmembrârii URSS.
In procesul investigatiilor au fost determínate principalele teze si concluzii înaintate spre sustinere, care constau în urmâtoarele:
• Mutatiile teritoriale, fiind fenomene politice de nestàpânit din punct de vedere juridic, comunitatea internationalâ este chematâ sa intervinâ pentru a limita cât mai mult posibil perturbarea ordinii juridice internationale. Astfel, statele terte sunt silite sà faca presiuni asupra noilor entitâ(i pentru a garanta reluarea obligatiunilor internationale aie predecesorilor lor. Desi reorganizarea teritorialâ a fostei URSS s-a realizat în mod pasnic, comunitâtii internationale, ca parte interesatâ, nu i-a seäpat sä ia o pozitie. Este interesant de notât câ Declarada Comunitâtilor Europene (CE) din 16 decembrie 1991 asupra liniilor directoare privind recunoasterea noilor state din Europa Oriéntala (Europa de Est, n. ns.) si din Uniunea Soviética se refera nu numai la bazele democratiei si la statul de drept ca conditii pentru recunoasterea acestor state, dar mai prevede în mod expres câ recunoasterea va putea fi acordatâ dacä candidat» vor relua "toate angajamentele pertinente relativ la dezarmare si la neproliferarea nucle-
ara..." si vor accepta "reglementarea prin inlermediul acordului, anumc prin recur-gerea in cazurile necesarc la arbitraj, a tuturor problemelor aferente succesiunii statelor si diferendelor regionale".
• Desi regula generala adoptatá initial in Declarada de la Alma-Ata din 21 de-cembrie 1991 consta ín mentinerea pentru tóate statele succesoare a legáturilor juridice internationale angajánd anterior Uniunea Soviética, practica urmatá ulterior nu ne permite sá sustinem cá tóate tratatele incheiate de ultima au ramas ín vigoare si pentru succesori. Exista totodatá o tendintá neta in favoarea continuitátii vechilor tratate, chiar dacá aceastá continuitate nu se face ín mod automat, dar de común acord al pártilor interesate. Fiecare dintre statele succesoare decide in mod individual, ín conformitate cu propriile sale interese nationale, daca tratatele internationale ale statului predecesor se vor aplica sau nu ín privinta sa. Federada Rusa, preluánd locul de parte contractanta a URSS la tratatele incheiate de cátre aceasta din urmá, face eforturi pentru a adapta únele din noile sale relatii contractuale la realitátile momentului. Constatárile fácute ne índeamná sá credem cá practica statelor succesoare ale fostei URSS privitor la pás-trarea raporturilor juridice anterioare luatá in raport cu practica similara a statelor apárute din valul de decolonizare din anii ' 60 indicá o rásturnare a balantei, ideea succesiunii primánd astfel asupra principiului tabula rasa.
• Solutiile oferite de cele douá conventii internationale in materie s-au dovedit a fi uneori depásite in comparatie cu practica relativ la dezmembrarea URSS, ín special prin aceea cá putine din regulile cutumiare de drept international pe care acestea le consacrá au putut sá ghideze ín mod real statele la rezolvarea problemelor ridicate de acest caz. Astfel, in ceea ce priveste bunurile, chiar dacá identificám anumite reguli, acestea nu sunt decát niste reguli de evidentá. Bunáoará, principiul potrivit cáruia bunurile imobile trec la statul succesor ín functie de localizarea lor nu a fácut nici o dificúltate pentru a fi respectat de cátre statele succesoare ale URSS. In schimb Conventia de la Viena din 1983 nu aduce prea multá luminá asupra regulilor care ar trebui aplícate la repartida bunurilor imobile sitúate ín afara statului dezmembrat sau bunurilor mobile ale aces-tuia, sugerand doar principii echitabile, ca in cele din urmá sá facá trimitere la acordul pártilor. Insá subrezenia aplicárii practice a acestor "principii echitabile" in cazul repar-titiei flotei din Marea Neagra nu poate fi pusá la índoialá. S-a mai descoperit insuficiente normelor Conventiei din 1983 §i prin acel fapt cá, fiind vorba de datorii, ea nu trateazá decát datoriile apárute íntre subiectele de drept international. Cat priveste insá datoriile prívate, adicá datoriile contractate vizavi de creditorii privad, nici unul din aspectele lor nu este evocat. In conditiile actúale acestea pot reprezenta o parte semni-ficativá din datoria externa a statelor. Datoria privatá a fostei URSS, care in 1991 se cifra la 45 miliarde dolari SUA din totalul de 81 miliarde, ne serveste drept o confirmare eloeventa in acest sens.
Dacá ne referim la situada in materie de tratate internationale, constatám acela^i lucru. In privinta tratatelor incheiate de cátre fosta Uniune, regula generalá a succesiunii universale nu este aplicabilá "in mod automat".
Teoretic vorbind, consacrarea diferitelor statute de succesiune (succesori) trebuie sá fie conditionatá de aplicarea fatá de fiecare din acestea a unor regimuri juridice diferite. Or, chiar ín speta noastrá ín care este prevázutá mentinerea legáturilor juridice, aceasta se realizeazá sub rezerva ca schimbárile intervenite sá nu fie contrare obiectului si scopului tratatului $i/sau ca pártile sá nu conviná íntr-un alt mod. Ceea ce ne face sa inclínám spre constatarea cá substanta dreptului de succesiune parcá si-ar transforma esenta intr-o obligatie continua de a negocia. Insá din punctul de vedere al principiilor
fundaméntale ale dreptului international, si în spécial al interdictiei recurgerii la fortà ín relatiile internationale çi deci al ilegalitâtii recunoasterii situatiilor obtinute prin fortâ, aceastà obligatie exista ín orice caz.
Totodatâ, ín ciuda reticentelor pe care le provoacâ dreptul convencional de succe-siune a statelor, nórmele sale au servit ca puñete de reper pentru a inspira sau, cel putin, pentru a ajuta la definirea practicii statelor succesoare ale fostei URSS, fie câ acestea sau condus în mod direct de dispozitiile lui, fie câ lc-au respins adoptând alte solutii.
• Comunitatea Statelor Independente, organizatie internationalâ de cooperare, ce regrupeazâ Federada Rusa si alte state membre ale fostei URSS minus statele baltice, a fost creatá pentru a înlâtura "golul" survenit ín urma disparitiei federatiei sovietice. CSI, la drept vorbind, s-a dovedit a fi o platformâ utilà, daca nu indispensabilà, pentru purtarea negocierilor si íncheierea diferitelor acorduri ín problemele juridice, economice si militare legate de dezmembrarea Uniunii Sovietice. Trebuie sâ remareâm ca existenta acestei Comunitâti s-a dovedit a fi pânâ în prezent mai degrabà haoticà si nesigurà decât durabilâ. Cu toate cà trâim acum perioada de reformare institutionalâ a Comunitâtii, noi ne aflâm în situatia complicatâ de a spune ce forma política va lua în cele din urmâ aceastâ institutie de colaborare dintre membrii sài. Nu credem însâ cà ea se va transforma într-o structura supranationalà, deçi tendinte în acest sens exista. Experienta istoricâ a Europei Occidentale ne demonstreazâ faptul câ se pot integra în structuri supranationale numai tàrile aie câror fundamente statal si national sunt consolídate, ceea ce nu este cazul târilor CSI, în care are loe procesul de formare a statelor-natiuni. De altfel niciodatâ un stat multinational n-a reusit sa se transforme direct într-un ansamblu de structuri postnationale.
• Cele trei state baltice (Lituania, Letonia si Estonia), a câror integrare în URSS a fost efectuatà în 1940 de càtre aceasta prin violarea dreptului international (Pactul secret germano-sovietic din 1939) si a câror disparitie n-a fost niciodatâ acceptatâ total de câtre restul comunitâtii internationale, continua personalitatea juridicâ internationalâ a celor trei state de dinaintea lui 1940. Oricare ar fi fost dificultadle apàrute la afirmarea principiului continuitâtii statelor baltice si în absenta ideii de succesiune fatâ de URSS, ele îsi restabilesc în mod rapid pozitia de actori independenti pe arena internationalâ.
• Federada Rusa este consideratâ atât de câtre statele care i-au succédât URSS, cât si de càtre statele terte drept continuator al personalitâtii internationale a fostei Uniuni, ceea ce înseamnà câ în privinta ei chestiunea succesiunii nu se pune. Regâsim mârturisirea data în sânul organizatiilor internationale, în mod spécial în Consiliul de Securitate al ONU, unde ea a râmas membru permanent fàrâ a trece vreo procedurà specialâ, dar si eu ocazia asumârii în întregime de càtre Rusia a angajamentelor internationale contractate de câtre URSS, datoriei externe si activelor sitúate în afara Uniunii.
• Calificativul potrivit de state succesoare poate fi retinut doar în privinta celor-laltor republici aie fostei URSS, adicâ în mâsura în care noile subiectc de drept international si-au fàcut aparitia pe scena internationalâ, chiar dacâ acestea au avut mai înainte, cel putin din punct de vedere teoretic, capacitatea de a încheia tratate internationale si întretine relatii diplomatice (lucru realizat în parte numai de câtre Ucraina si Bielorusia).
• Pc lângà faptul câ dezmembrarea URSS a confirmât existenta incontestabilà în dreptul international a regulii cutumiare potrivit câreia tratatele de stabilire a fron-tierelor în situatii de succesiune a statelor sunt mentinute în vigoare, practica trans-formârii Iimitelor teritoriale de natura administrativa, separând anterior fostele republici
sovietice în frontière de stat, ne demonstreazâ o data în plus caracterul universal al principiului uti possidetis juiis si înscrierea lui pe aceastâ cale în corpul de reguli aie "succesiunii de state". Rolul ordonator al acestui principiu a contribuit la prefigurarea frontierelor de stat aie statelor participante la CSI, precum la stàvilirea efectelor perturbatorii aie procesului de dezmembrare.
• Una din concluzjile importante degajatâ de procesul de dezmembrare a URSS consta în aceea câ statul care suferâ o mutatie importants nu este stâpân sá decida daca aceastâ mutatie îi afecteazâ sau nu identitatea si dacá el va putea fi considérât continua-tor al unui stat precedent. Insâ cine este atunci stâpân sa decida în aceastâ privintà ? Incercarea noastrà de a da ràspuns la aceastâ întrebare prin invocarea unei norme de drept este sortitâ esecului. Dreptul international nu ne oferà nici un criteriu pentru a identifica un continuator în cazul în care are loe o mutatie teritorialâ. Situatia astfel cre-atà ne impune sa facem o alegere politicâ. Nu întâmplâtor 1.1. Lukasuk observa, pe bunâ dreptate, câ "notiunea de stat continuator are mai întâi de tóate o natura politicâ...". Astfel, pretenda Rusiei la continuitatea Uniunii Sovietice n-a avut çanse sa reuseascà decât eu asentimentul statelor terte. Cu certitudine, vointa proclamatâ de Rusia de a se considera ca atare nu este lipsitâ de importantâ, însâ aceasta a avut ca preconditie voin-(ele convergente aie statelor apàrute în urma dezmembrârii çi în particular a comunitàtii internationale. Aceasta din urmâ a optât în favoarea continuitâtii Federatiei Ruse, deoa-rece interesele politice, strategice §i juridice ale tuturor o reclamau. în schimb aspiratia noii Iugoslavii (regrupând doar Serbia si Muntenegru) de a continua existenta Republicii Socialiste Federative a Iugoslaviei s-a ciocnit de refuzul statelor terte, care n-au dorit sa vadâ în aceastâ situare decât un caz de succesiune a statelor, lucru confirmât si de catre Comisia de Arbitraj a Conferintei europene de pace pentru fosta Iugoslavie.
Dimensiunile politicâ si strategicâ a vointelor venite în sprijinul Rusiei apar cu atát mai evidente cu cât calitatea de continuator i-a fost recunoscutâ dupa ce prin Acordul de la Minsk din 8 decembrie 1991 si Declaratia de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 sa constatât câ Uniunea R.S.S. ca subiect de drept international $i ca realitate geopolítica nu mai exista. Or, am putea sa ne întrebàm, cum este posibil a pretinde la continuarea unui subiect de drept care a disparut. Insâ mizele care erau puse în joc au fâcut ca grija de eficacitate sa primeze asupra grijei de coerentâ juridicâ. Responsabilitâtile particu-lare ale URSS (în spécial în ceea ce priveste calitatea de membru permanent al Consiliu-lui de Securitate al ONU) nu puteau fi lásate fârâ titular. Astfel, consideratiunile de ordin universal au jucat un rol déterminant.
Semnifica{ia si valoarea aplicativá a rezultatelor ccrcctárii. Rezultatele cercetàrii §i concluziile teoretice fâcute de autor pot fi utilízate la perfectionarea cadrului convencional international în materia succesiunii statelor în sensul completârii prccizârii acestuia; cu titlu de comentariu çtiintific asupra celei mai recente practici în materie de dezmembrare a unui stat compus, acestea ar putea servi în procesul elaborârii unor proiecte de articole destínate în spécial sa reglementeze succesiunea statelor în privinta calitâtii de membru în organizatiile internationale, succesiunii la frontierele administrative interne, precum §i ar contribuí la realizarea unor lucrâri çtiintifice, la cercetarea mai aprofundatâ a problemelor ce tin de aceastâ institutie a dreptului international nu în ultimâ instantâ ar putea fi folosite în procesul didactic din învâtâmântul juridic superior.
Aprobarea rezultatelor ccrcctárii. Teza de doctorat a fost elaboratâ la Catedra drept ' international si dreptul relatiilor economice externe a Facultâtii de Drept a Universitâtii de Stat din Moldova, unde a fost discutatâ si recomandatâ spre sustinere. Unele din as-pectele esentiale aie continutului lucrârii au fost reflectate în articole stiintifice publícate
ín revístele de specialitate din Moldova.
Structura lucrar». Teza de doctorat este alcátuitá din introducere, patru capitole, íncheiere si bibliografie.
CONTINUTUL LUCRÁRII
In Introducere este arguméntala alegerea temei de cercetare, actualitatea ei, pre-cum se indica asupra gradului de investigare a problemei. De asemenea, sunt stabilite scopul si sarcinile cercetárii, baza teoretico-stiintifica si metodologicá a Iucrárii, sunt arátate noutatea sdintificá si valoarea aplicativá a rezultatelor cercetárii sunt formúlate principalele teze expuse pentru sustinere.
Capitolul I "Succcsiunea statelor ín dreptul international" este consacrat cercetárii problemelor teoretice relativ la succesiunea statelor, definirea si caracterizarea con-ceptului de succesiune a statelor, evidentierea cazurilor ín care se ridicá problema suc-cesiunii statelor, este datá calificarea juridicá a evenimentelor care s-au produs in de-cembrie 1991 pe teritoriul ocupat cándva de fosta URSS, precum si este trecutá ín revista starea actúala a dreptului international ín materia succesiunii statelor.
Paragraful íntñi are ca obiect analiza teoreticá a conceptului de succesiune a statelor sub aspectul definirii, caracterizárii si stabilirii naturii acestuia.
Prin expresia "succesiunea statelor" dreptul international intelege "substituirea unui stat altuia in ráspunderea pentru relatiile internationale ale unui teritoriu" [art. 2 p. 1 lit. b) din Conventia de la Viena din 1978 si art. 2 p. 1 lit. a) al Convenfiei de la Viena din 1983]. Desi definida arátatá a fost reluatá de jurisprundenta internationalá, autorul considerá cá ea comporta si únele lacune. Explicada este cá succesiunea dne nu numai de relatiile internationale, dar si de relatiile sociale ce cad sub incidenta ordinii juridice interne, cum ar fi soarta acelorasi datorii interne, a actelor normative interne, bunurilor sitúate in interiorul teritoriului ce fac obiect al succesiunii etc. In opinia autorului Iucrárii, succesiunea statelor reprezintá o mutatie teritorialá prin care are loe substituirea unei suveranitáti alteia, astfel íncat aceasta din urmá este in drept sá decidá care din drepturile si obligatiile celei dintái íi sunt opozabile cu luarea in considerare a prescriptiilor pertinente ale dreptului international general.
Succesiunea statelor se caracterizeazá prin urmátoarele trásáturi specifice. Mai intai de tóate, ea reprezintá un fenomen rar. Mai apoi, deoarece cazurile succesiunii statelor nu sunt atat de dese si survin íntotdeauna ín contexto politice diferite, este extrem de difícil a elabora reguli generale aplicabile tuturor situatiilor. Desi au fost adóptate doua instrumente conventionale in materie, acestea sunt incá departe de a deveni drept pozitiv. Succesiunea statelor reprezintá, de asemenea, un eveniment grav. Daca natura raporturilor dintre stat si nationalii sái se schimbá, atunci si natura rela-tiilor dintre statul dat si alti membri ai comunitá^ii internationale se schimba la fel. In tóate aceste cazuri survine problema referitoare la influenta schimbárilor asupra soar-tei drepturilor de care beneficiazá statele si obligatiunile internationale la care acestea sunt supuse.
Un loe aparte in cadrul acestui paragraf il ocupa trecerea ín revista a principalelor cúrente doctrinare referitoare la succesiunea statelor, dupa cum sunt evidentiate si mai multe puñete de vedere singulare exprimate in literatura de specialitate cu incidenta in acelasi subiect.
Paragraful doi este dedicat examinárii problemelor de codificare si dezvoltare pro-
gresivà a institutiei succesiunii statclor în drcptul international, dezvâluirii continutului eonventiilor de codificare si stabilirii naturii regulilor dreptului de succesiune a statelor.
Problema succesiunii statelor, inclusa ca temâ aparte printre cele paisprezece su-biecte álese de câtre Comisia de Drept International (CDI) a ONU în vederea codi-ficârii si dezvoltârii lor progresive, la sesiunea acesteia din 1963, este divizatâ în trei subiecte: 1) succesiunca statclor în materie de tratate; 2) succesiunea în materic de drepturi obligatii ce apar din alte izvoare decât tratatele; 3) succesiunea în privinta calitâtii de membru în organizatiile internationale.
Conferinta ONU privind succesiunca statelor în materie de tratate, întrunitâ la Viena pe parcursul a doua sesiuni din anii 1977 si 1978, se va încheia eu adoptarea la 23 august 1978 a Conventiei privind succesiunea statelor în materie de tratate. Conventia în cauzà a intrat în vigoare abia la data de 6 noiembrie 1996.
în ce priveste cel dc-al doilea subiect supus codificàrii, si anume succesiunea în materie de drepturi si obligatii ce apar din alte izvoare decât tratatele, la Conferinta ONU care îsi va desfàçura lucrârile la Viena în perioada dintre 1 martie - 8 aprilie 1983, a fost adoptatâ Conventia privind succesiunea statelor în materie de bunuri, arhive si datorii de stat. Instrumentul dat nu este intrat încâ în vigoare.
Un ait domeniu al succesiunii statelor, desemnat de CDI, este cel al succesiunii în privinta calitâtii de membru în organizatiile internationale. Pânà în prezent însâ acest domeniu nu a fost codificat. Acest lucru nu este deloc întâmplâtor, deoarece absenta normelor conventionale de succesiune referitoare la participarea la organizatiile internationale reprezintâ o consecintâ logicâ a lipsei de norme cutumiare în aceastâ materie. Asemenea norme nu exista, deoarece, pe de o parte, organizatiile internationale reprezintâ un fenomen relativ nou în societatea internationalâ, iar pe de altâ parle, acestea sunt cazurile succesiunii statelor apârute în procesul decolonizârii, care formeazâ partea principalâ a recentei practici interstatale. în cadrul procesului de decolonizare, statele noi independente au fost nevoite sa cearâ, de fiecare data, admiterea lor la organizatiile internationale, deoarece statele metropole de la care acestea s-au detasat au ràmas în mod firesc în continuare membri ai acestor organizatii. Tocmai imaturitatea dreptului international cutumiar de succesiune a statelor privind participarea la organizatiile internationale interguvernamentale serveste drept explicatie a atitudinii CDI a ONU fatà de acest subiect, inclus totusi în programul sâu de codificare, dar asupra câruia ea încâ nu s-a decis.
Desi dreptul de succesiune a statelor este codificat în tratate internationale, acesta poate guverna multe, daca nu chiar cele mai multe cazuri de succesiune a statelor numai ca o totalitate de norme general recunoscute aie dreptului international cutumiar. în eventualitatea în care la momentul succesiunii statelor din ex-URSS ambele conventii ar fi fost chiar în vigoare (presupunând cà la acestea participa însâsi fosta Uniune), força lor juridicâ, tinând cont de efectul relativ al tratatelor, nu putea sâ depàseascâ cercul statelor parti, ele nefiind astfel obligatorii pentru statele sale succesoare. Numai acele norme aie eonventiilor care integraserà corpul de reguli cutumiare ar fi avut fortâ juridicâ obligatorie pentru statele nou-apârute. lar calitatea respectivâ nu este caracteristicâ pentru prea multe reguli consacrate de conventiile de codificare a dreptului de succesiune a statelor. Doctrina în ansamblu sustine cà dispozitiile celor doua conventii reflectà mai mult o vointâ de schimbare si dczvoltare progresivâ a dreptului international decât niste reguli care ar consfinti existenta unor norme cutumiare.
în ciuda faptului câ în Conventiile de la Viena în materie de succesiune a statelor se întrevâd anumite rezerve, aceasta deloc nu înseamnà cà dispozitiile lor urmeazà a fi igno-
rate. Principiile din care instruméntele date se inspira nu sunt deloc contestabile, iar în lipsa unei codificàri mai eu autoritate textele ambelor convcntii râmân a fi un rezervor de reguli eu caracter dispozitiv si de solutii posibile.
Capitolul II "Aspecte istorico-institutionale privind problemele succesiunii statelor din spatiul ex-sovietic" cuprinde o caracterizare succintà a fostei federatii sovietice ca stat predecesor pentru cea mai mare parte din statele existente astàzi în spatiul ex-sovietic, precum si este fâcutâ încercarea de a défini natura jurídica a noii forme de asociere a acestora - Comunitatea Statelor Indépendante.
Paragraful întâi este consacrat analizei aspectelor constitutionale aie înfiintârii fostei URSS, caracterizârii acesteia ca federatie de state, sunt relevate particularitàtile realizàrii de càtre fostele republici unionale a competentelor lor în materie de drept international, precum si sunt trecute în revista principalele momente aie procç^ului de "suveranizare" si emancipare a republicilor ex-sovietice fatà de Uniunea R.S.S.
Paragraful doi este dedicat cercetârii aspectelor institutionale aie înfiintârii si fun-ctionârii CSI. Formatiunea data reprezintâ una din consecintele juridice majore aie reorganizârii teritoriale a fostei URSS, un fenomen care, cu greu, ar putea fi comparai cu practica traditionalâ de succesiune a statelor.
Autorul purcede mai întâi de tóate la analiza prevederilor pertinente din actele constitutive aie CSI (Acordul de la Minsk din 8 decembrie 1991 eu privire la crearea Comunitâtii Statelor Independente, Protocolul la Acordul de la Minsk semnat la Alma-Ata la 21 decembrie 1991, Declarada de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991, Statutul CSI din 22 ianuarie 1993). Este necesar de mendonat câ actualmente la CSI participa toate fostele republici sovietice aie URSS, eu exceptia celor baltice.
în virtutea Declaratiei de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 s-astabilit câ "...odatà eu înfiintarea Comunitâtii Statelor Independente, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste înceteazâ sâ existe". Prin acelasi document s-a mai stipulât câ Comunitatea "nu este nici stat nici entitate supranationalâ". Ceea ce în óptica problemelor evócate si cercetate de doctorand înseamnâ câ CSI în nici un caz nu poate fi tratatâ ca succesoare legalâ a fostei Uniuni. Or, la raportul de succesiune participâ în mod neapârat doua sau mai multe state.
Autorul lucràrii se mai refera si la scopurile pentru care a fost înfiintatâ Comunitatea, principiile ei de activitate, procesele de integrare din interiorul Comunitâtii, precum si la evolutia structurii ei institutionale marcatà de divergentele existente între statele membre privind constructia comunitarâ.
Una din problemele care mai continua încâ sa incite mari discutii atât în cercurile politice càt si în literatura de specialitate este determinarea naturii juridice a CSI. Cir-cumstanta datâ, în opinia autorului, se datoreazà esencialmente lipsei unor prevederi la acest subiect în actele constitutive aie Comunitâtii. Procedând la analiza diverselor documente încheiate în cadrul Comunitâtii, practicii functionârii acesteia, fâcând trimitere la jurisprudenta Curtii Internationale de Justitie (CIJ), precum si cercetând doctrina dreptului international în materie, autorul lucràrii ajunge la concluzia si fundamenteazà calitatea CSI de organizatie internationalâ interguvernamentalà, chematâ sà coordo-neze interactiunea statelor sale membre în sferele intereselor lor comune.
Capitolul III "Continuitatea statelor în contextul reorganizârii teritoriale a fostei URSS" este dedicat analizei pozitiilor juridice de state continuatoare aie Federatiei Ruse în raport eu URSS si a republicilor baltice (Lituania, Letonia, Estonia) în raport eu acele entitâti independente aie câror calitâti statale au fost suspendate odatâ eu anexa-rea lor în 1940 la fosta Uniune.
ParagrafuI întâi are ca obiect determinarea faptului daca Federatia Rusa continuâ existenta Uniunii Sovietiee sau este un stat succesor al acesteia.
In cazul reorganizârii teritoriale a URSS una din cele mai importante chestiuni juridice, dar çi practice, este de a stabili dacá dezmembrarea acesteia a însemnat extinc-tia totalâ a fostului stat sau dacá Uniunea Soviética continuâ sâ existe în persoana Federatiei Ruse fie aceasta în limite mai reduse.
Trebuie mentionat câ cercetâtorii în materie dau ràspunsuri diferite la chestiunea formulatà mai sus. Bunâoarâ, Th. Schweifurth considera câ "...Rusia actualâ si-a restaurât statutul sâu de subiect de drept international, ea este idéntica acelei Rusii care a existât pânâ la 1922, dar nu si URSS". G. G. Çinkaretkaia este de pârerea câ "...în raport cu RSFSR noua Rusie este statul continuator al acesteia, dar în raport eu URSS - stat succesor deopotrivâ cu celelalte paisprezeee republici". I. P. Bliscenko ".. .nu cade de acord eu rolul numai al Rusiei de continuator al URSS. Din punctul de vedere al dreplului international - sustine acest autor - continuatori si succesori ai URSS sunt toate fostele sale state membre". Vom recunoaste câ prevederile unor acorduri internationale mârturisesc despre încetarea existentei URSS §i statutul égal de succesori al tuturor statelor participante la CSI.
Insâ la o analiza temeinicà a situatiei creatc prin dezmembrarea URSS lucrurile stau altfel. Cercetând un sir de documente degajate de procesul de dezmembrare a URSS, pozitiile juridice aie entitâtilor statale apârute din destrâmarea fostei Uniuni, aie unor state terte §i nu în ultimâ instantâ a Rusiei însàçi, autorul ajunge la concluzia câ personalitatea de drept international a URSS supravictuieçte în persoana Federatiei Ruse, în timp ce celelalte state participante la CSI sunt succesorii drepturilor obliga-tiilor fostei Uniuni R.S.S. La o asemenea concluzie conduce actiunea unor factori atât eu caracter obiectiv (teritorial, demografic, économie, istoric), cât si subiectiv care se manifesta prin faptul câ, atunci când apar îndoieli referitor la continuitatea unui stat, conduita çi recunoasterea unei atare calitàti în beneficiul statului în cauzâ din partea statelor terte devin relevante. Cu alte cuvinte, este vorba de consideratiuni de ordin politic aie actorilor vietii internationale care determina dupa caz dacá schimbârile sur-venite în substanta teritorialâ a unui stat afecteazâ sau nu personalitatea juridicâ inter-nationalà a acestuia.
Domeniul unde identitatea/continuitatea Federatiei Ruse cu cea a fostei Uniuni se manifesta cel mai evident este cel al obtinerii calitâtii de membru în organizatiile internationale (ONU, institutiile specializate a.). Rusia nu a fost obligatà sâ solicite ade-rarea sa în calitate de membru în aceste organizatii, pe când alte republici sovietiee, considérate state succesoare, au fost nevoite sâ treacâ prin procedura obiçnuitâ de solicitare a calitâtii de membru al acestora.
Aceeaçi pozitie a fost adoptatâ çi în privinta tratatelor internationale. In baza unor exemple concrete autorul aratâ în lucrare câ Federatia Rusâ pur çi simplu continuâ calitatea de parte la toate acordurile internationale în vigoare în locul Uniunii R.S.S.
Actele unilatérale aie statelor terte la fel mârturisesc despre recunoasterea trecerii identitâtii URSS la Federatia Rusâ. La 23 decembrie 1991 Comunitâtile Europene si statele sale membre într-un comunicat al lor declarau câ ele ".. .vor continua relatiile lor amicale cu Rusia, tinând cont de modificàrile statutului ei constitucional". Stipulatiunea în cauzâ vrea sa ne spunâ câ Uniunea, în ciuda unor modificàri constitutionale, î§i continuâ existenta în persoana Rusiei. Declaratii de recunoastere a Rusiei în calitate de stat continuator au mai parvenit §i din partea altor state, cum ar fi SUA, China, Japonia etc. în aceste conditii era absolut logic ca statele terte sâ nu ia act de recunoastere a
Rusiei în calitate de non stat independent, lucru ce s-a produs, în schimb, în privinta celorlalte state participante la CSI. Ca urmare a recunoasterii Rusiei drept stat continu-ator al URSS din partea statelor terte, relatiile diplomatice ale acestora din urmà eu Rusia au fost pur si simplu mentinute.
Totodatâ, continuarea personalitâtii internationale a Uniunii Sovietice de câtre Rusia nu înseamnà cà alte foste republici sovietice n-au nici o atributie fatâ de drepturile si obligatiile fostei Uniuni. Ele sunt state succesoare aie URSS, ceea ce afecteazà, de asemenea, drepturile si obligatiile internationale aie Rusiei.
Paragraful doi este dedicat caracterizârii pozitiei spéciale a statelor baltice în raport eu dezmembrarea fostei URSS.
Estonia, Letonia si Lituania au fost anexate în 1940 de câtre Uniunea Soviética, însà încorporarea celor trei state la URSS nu a fost recunoscutà de câtre ma¿oritatea statelor europene si de câtre alti membri ai comunitàtii internationale. în anii 1990-1991 aceste tari si-au recàpàtat independenta. In actele de independentâ autoritâtile legiui-toare aie republicilor în cauzâ au invocat principiul continuitâtii lor, adicâ au declarat câ în situatia data nu era vorba de o secesiune sau ascensiune la statutul de state noi, ci de restabilirea independentei lor statale dupa o perioadà ilegalâ de ocupatie. Chiar si modul în care sunt formúlate acordurile bilatérale asupra stabilirii sau restabilirii relatiilor diplomatice eu aceste state indicâ cà exista un puternic curent international în favoarea continuitâtii statelor baltice.
Or, ideea continuitâtii presupune absenta oricârei succesiuni din partea acestor state în privinta drepturilor si obligatiilor fostei Uniuni si pretenda de a restabili situatia de pânà la 1940 atât din punct de vedere juridic, cât si teritorial. Sa fi fost oare lucrul dat posibil dupa mai mult de jumâtate de secol de existentâ în calitate de parti componente ale unui ait stat ?
Recunoscând ilegalitatea încorporârii statelor baltice în 1940 la URSS, autorul considera câ lucrul dat deloc nu presupune posibilitatea reconstituirii ail integmm a târilor date în conditiile existentei lor de pânà la cel de-al doilea râzboi mondial. Atât relatiile juridice interne de la acea epoeâ, cât si cele internationale nu pot fi restabilite.
Pornind de la principiul continuitâtii, reiese cà tratatele la care statele baltice erau parti contractante înaintea lui 1940 ar fi valabile în drept, în timp ce tratatele încheiate de câtre URSS si aplicabile pe teritoriul celor trei tari ar deveni nule. Chiar daca únele din acordurile contractate de câtre târile baltice încâ în perioada primei lor independente au fost repuse în vigoare (Tratatul dintre Estonia si Finlanda privind cooperarea cultu-ralâ, Acordul dintre Regatul Unit al Marii Britanii si Estonia privind regimul câlàtoriilor fàrà vize), doctorandul aratà în lucrare cà marea majoritate a vechilor tratate nu pot fi aplícate pe deplin în practicà fie din cauza diferentei lor în raport eu convendile multilatérale încheiate în acest râstimp în domeniile în cauzâ, fie câ conditiile materiale aie aplicârii lor nu mai existâ. Confirmarca caducitâtii acestor tratate nu mai râmâne decât o purà formalitate.
Adevârata problema însâ o reprezentau tratatele încheiate de câtre URSS, vizavi de care statele baltice nu se considerau legate. Guvernul estonian, bunâoarâ, i-a notificat Secretarului general al ONU câ el nu se considerà légat în calitate de stat succesor prin careva tratate încheiate de câtre fosta URSS. Cu toate acestea, în practicà ar fi fost foarte difícil de neglijat nórmele de drept si faptele juridice care au survenit în perioada de dupâ 1940. Nu întâmplàtor, printr-un schimb de note efectuat la 9 ianuarie 1992, Estonia si Finlanda au convenit sâ aplice în mod provizoriu saisprezeee acorduri (sau parti aie acestora) încheiate între Finlanda si Uniunea Sovieticâ. Sau Lituania, spre exem-
plu, n-a pus nici pentru un moment la îndoialà mentinerea în vigoare a tratatelor de delimitare a frontierei de stat încheiate între fosta URSS çi Polonia.
O altâ problema majora, cu care s-au coníruntat statele baltice, este cea a frontie-relor. Dacá ín urma anexiunii sovietice Lituanía a câstigat únele teritorií de la Polonia §i Bielorusia, atunci Estonia Letonia au pierdut únele din teritoriile lor ín folosul Fede-ratiei Ruse. Este interesant de notât cà Lituania în Declarada sa de independentá din 11 martie 1990, fácánd trimitere la Actul final de la Helsinki, invoca principiul inviolabilitâtii frontierelor internationale, ceea ce nu este cazul Letoniei si Estoniei, care ín nici un act oficial al lor nu si-au asumat asemenea angajamente. In pozitia oficiala a acestor repu-blici este reliefatâ ideea revenirii la frontierele fixate prin Tratatul de pace de la Tartu din 1920. Astfel, în art. 122 al noii Constituai estoniene se prevede cà: ','Frontiera terestrà a Estoniei este stabilitá prin Tratatul de pace de la Tartu din 2 februarie 1920 si prin alte tratate interstatale ín materie de frontiere".
Autorul ín lucrare se opreste si la únele din particularitâtile continuitàtii juridice interne a tàrilor baltice. Bunàoarà, la 26 februarie 1992, Sovietul Suprem al Estoniei a repus ín vigoare Lcgea estoniana din 1938 cu privire la cetàtenie. Consecinta directa a acestui act a fost privarea de drepturile politice a aproape 40 % din populatia republicii, astfel încât nenationalii care s-au deplasat sau au fost transferati ín Estonia dupa 1940 n-au putut participa la primele alegeri parlamentare din 20 septembrie 1992. Situada din Estonia privind cetàtenia nu a fost un caz aparte, problème de acest gen fiind întâlnite si ín celelalte douá republici baltice.
Mutatiile teritoriale au o influentâ decisiva asupra conditiei locuitorilor, consecinta lor esentialá fiind schimbarea cetâtcniei. Situada poate deveni gravá atunci când unei parti din populatia unui stat afectat printr-o reorganizare teritorialá, fie ea §i mino-ritará, îi este refuzat dreptul la cetàtenie. In scopul excluderii unei atare eventualitáti, credem cà se dovedeste imperioasâ adoptarea unei conventii internationale ce-ar avea ca obiect de reglementare cetàtenia persoanelor fizice ín caz de succesiune a statelor. Fârà îndoialà cà ín calitate de cJauzá necesarà a unui astfel de instrument trebuie sa figureze principiul nediscriminàrii. Potrivit acestuia din urmà, nici un stat, apàrut dintr-o succesiune de state, la acordarea cetàteniei nu trebuie sa faca distinctie sau sà includâ praedei care ar constituí o discriminare bazatá pe sex, religie, rasa, culoare sau origine nationalâ ori etnicà.
Capitolul IV "Succesiunca statelor care s-au format ca urmare a dezmembrárii fostei URSS" este rezervat examinârii celor mai "clasice" problème ale unei succesiuni de state: tratatele internationale ale fostei URSS, frontierele, bunurile çi arhivele de stat ale ex-Uniunii, precum si soarta dreptului sovietic.
Paragraful întâi abordeazá problema succesiunii la tratatele internationale ale fostei URSS.
Conventia de la Viena din 1978 cu privire la succesiunca statelor ín materie de tratate, reglementând consecintele dezmembrárii unei uniuni de state, prescrie la art. 34 p. 1 cà tratatele care acçioneazà la data destràmàrii trebuie sà ràmânà în vigoare în privinta fiecàrui stat care apare în urma unei astfel de destrâmàri. Cu alte cuvinte, dreptul conventional vizeazâ o succesiune automatâ, stabilind continuitatea ipso jure a tratatelor statului predecesor. însà întelegerile atinse în cadrul CSI confirma ele oare soludile oferite de dreptul conventional sau nu?
Potrivit art. 12 al Acordului de creare a CSI din 8 decembrie 1991 "înaltele Parti Contractante garanteazâ executarea angajamentelor internationale, care rezultà, pentru ele, din tratatele si acordurile fostei Uniuni R.S.S.". De asemenea, prin Declaratia de la
Alma-Ata din 21 decembrie 1991 "statele membrc ale Comunitátii garanleazá, in confor-mitate cu procedurile lor legislative, respectarea angajamentelor internationale derivánd din acordurile semnate de catre fosta URSS". Dupa cum vedem, statele participante la CSI, ín privinta succesiunii la tratatele internationale íncheiate de catre fosta Uniune Soviética, au luat ca punct oficial de plecare principiul continuitatii tratatclor, sprijinind astfel regula formulata ín art. 34 p. 1 al Conventiei de la Viena din 1978.
Problema succesiunii la tratate reprezintá unul din aspectele cele mai complexe si probabil cele mai dificile ale efectelor transformarilor teriloriale asupra ordinii juridice internationale. Credem cá tocmai din acest considerent statele participante la CSI au considerat de cuviintá sá recurgá la o abordare comuna fata de rezolvarea problemei succesiunii ín privinta tratatelor fostei Uniuni (peste 13 mii de tratate bilaterale si circa 500 de tratate multilaterale). Acestea semneazá la 6 iulie 1992 la Moscova un Memorándum de intelegere reciproca asupra succesiunii in privinta tratatelor fostei Uniuni R.S.S. ce prezintá un Ínteres reciproc. In virtutea acestui document, fiecare stat membru al CSI urma sá rezolve in mod individual si in conformitate cu principiile si nórmele dreptului international problema privind participarea la tratatele multilaterale ale fostei URSS, in dependentá de specificul cazului concret, caracterul si continutul unui sau altui tratat. In ce priveste tratatele bilaterale ale fostei Uniuni R.S.S. care ating interesele a douá sau mai multe state participante ale Comunitátii, acestea necesita adoptarea de decizii sau actiuni din partea acelor state participante ale Comunitátii fata de care aceste tratate sunt aplicabile. Rezulta, deci, cá, de data aceasta, statele semnatare ale Memorandumu-lui din 6 iulie 1992 au abandonat principiul succesiunii automate la tratatele internationale ale fostei Uniuni.
In ciuda faplului ca Federada Rusa continua sá detiná, ín general, drepturile si obligatiunile fostei Uniuni, considerentul dat deloc nu vorbeste despre faptul ca aceste drepturi si obligatiuni ramán intacte: o substantialá schimbare a imprejurárilor, deter-minata anume de diminuarea teritorialá a fostei URSS, conduce la o anumitá ajustare a acestora. Este vorba in special de tratatele bilaterale ale ex-Uniunii R.S.S., care desi din punct de vedere juridic au ramas in vigoare, Rusia duce negocien cu partenerii sai in privinta soartei acestor tratate. Acordurile respective sunt "inventariate" pe calea clasi-ficarii lor in mai multe categorii: tratatele care ramán in vigoare fara schimbári, tratatele care necesita únele schimbári si tratatele care au cázut ín desuetudine.
Printre statele succesoare, autorul indica asupra pozitiei deosebite a Ucrainei si a Repubilicii Bielarus, care deja inaintea dezmembrárii ex-URSS posedau o personalitate jurídica internationala restránsa, ce s-a largit odatá cu dezintegrarea Uniunii. Tratatele íncheiate de catre aceste douá state, ín numele lor propriu, inaintea dezmembrárii URSS, sunt si acum valabile. In ce priveste tratatele íncheiate de cátre Uniunea Soviética ^i aplicabile mai inainte pe teritoriul acestor doua state, ín virtutea actelor lor normative interne, ele trec asupra lor in ordinea succesiunii, tinánd cont anume de com-patibilitatea acestora cu prevederile constitutionale si interesele republicilor ín cauzá.
Referindu-se la practica urmatá de cátre celelalte state succesoare ale fostei URSS ín ceea ce priveste participarea la tratatele internationale ale ultimei, autorul constata cá aceasta este variata. In másura ín care este vorba de tratate multilaterale instituind organizatii internationale, entitátile ín cauzá au aderat la instruméntele lor in calitate de state noi, astfel íncat nici o succesiune n-a fost asumatá. Acest lucru, ín general, este valabil si relativ la alte tratate multilaterale. In baza unor exemple concrete, autorul aratá in lucrare cá tratatele bilaterale ale fostei Uniuni Sovietice sunt mentinute ín vigoare dacá noile state succesoare si alte state partí convin ín privinta datá. Din punctul de
vedere al proccdurii utilízate pentru tratatele care ramân în vigoare, un simplu schimb de note sau semnarea de acorduri au fost estímate ca fiind forme suficiente pentru conti-nuitatea tratatelor între statul succesor çi alta parte contractants.
Exista si o serie de tratate aie fostei URSS, bilatérale, dar si multilatérale, care ating interesele unora, dar nu aie tuturor statelor succesoare. Este vorba, în spécial, de tratatele ce tin de un astfel de domeniu particular ca cel al dezarmârii nucleare si de limitare a armamentelor URSS. Referitor la fiecarc dintre aceste tratate a fost necesar sa fie luate decizii sau sa se întreprindà anumite actiuni din partea acelor state ale CSI fatâ de care tratatele date erau aplicabile, iar, dupa caz, si cu participarea altor parti contractante din cadrul acestor tratate (de pildâ, Tratatul privind reducerea foitclor armate conventionale din Europa, din 19 noiembrie 1990; Tratatul sovieto-american privind reducerea si limitarea armamentelor strategice de ofensiva, din 31 iulie 1991; Tratatul din 1 iulie 1968 privind neproliferarea armelor nucleare etc.).
Cercetând problema succesiunii la tratatele internationale aie fostei URSS, autorul ajunge la concluzia cà tendinta vizeazâ mentinerea relatiilor contractualc, ce-i drept, în anumite cazuri, cu unele modifican. Aceastâ afirmatie este valabilâ atât în privinta Ru-siei, care si-a vâzut recunoscutâ identitatea sa eu fosta Uniune, cât çi în cazul noilor state succesoare. Practica nu a confirmât succesiunea autómata la tratate, dar, mai degrabâ, o procedurà de adaptâri negocíate si convenite a obligatiunilor internationale aie statu-lui predecesor. Asadar, în caz de dezmembrare a statelor regula continuitâtii automate a tratatelor enuntatâ de art. 34 p. 1 al Conventiei de la Viena din 1978 râmâne prea rigidâ pentru a fi aplicatá fârâ exceptii, astfel încât ea, cu greu, s-ar putea înscrie în categoría normelor cutumiare.
ParagrafuI doi ia în discutie modul în care a fost rezolvatâ una din problemele cele mai freevente care apare odatâ cu schimbarea suveranitatii - cea a frontierelor.
Problema frontierelor comporta doua aspecte: cel international si cel intern. Fiind vorba de frontierele internationale, dreptul international garanteazá stabilitatea acestora indiferent de tipul mutatiei teritoriale. Statele succesoare aie URSS, în p. 3 al Menioran-dumului de întelegere reciproca asupra succesiunii în privinta tratatelor fostei Uniuni R.S.S. ce prezintà Ínteres reciproc, din 6 iulie 1992, au stabilit: "O serie de tratate bilatérale ating interesele tuturor statelor participante la Comunitate. La acestea, spre exemplu, se refera tratatele privind frontierele si regimul lor. Aceste tratate, în conformitate eu dreptul international, trebuie sâ râmânà în vigoare pot participa la ele numai acele state participante la Comunitate care au frontiera alàturatâ eu târile ce nu sunt membre aie Comunitâtii". Astfel, statele semnatare aie Memorandumului au confirmât regula potrivit cârcia tratatele de delimitare a frontierelor în situatiile de succesiune a statelor sunt mentinute în vigoare (art. 11 al Conventiei de la Viena din 1978).
Insâ problema frontierelor cuprinde un al doilea aspect, care în principiu nu putea fi rezolvatà prin regula transmiterii automate a frontierelor internationale: este vorba de frontierele interne aie ex-URSS, adicâ cele separând republicilc unionale. Spre deo-sebire de frontierele sale externe, care în cea mai mare parte, în spécial în Europa, au fost în mod riguros delimítate, fosta Uniune s-a arâtat mult mai putin exigentà fatâ de limítele teritoriale aie republicilor sale federative, care nu aveau decât o semnificatie pur simbolicâ. Nu exista o veritabilâ demarcare de frontière între republicilc federative çi cele autonome, nu erau puñete de trecere sau posturi vamale.
Care a fost, totu^i, solutia gâsitâ ? S-a decís transformarea frontierelor interne în frontière internationale. Anumite acorduri încheiate între unele republici "suverane" chiar înaintea dezmembrârii fórmale a URSS au anticipai si au indicat la faptul câ
frontierele interne trebuie respectate. Putin mai târziu, în art. 5 al Acordului de la Minsk din 8 decembrie 1991, recunoa§terea frontierelor existente este exprimatà foarte ciar: "Inaltele Parti Contractante recunosc si respecta reciproc integritatea teritorialà si in-violabilitatea frontierelor existente în cadrul Comunitàtii". Republicile ex-sovietice (eu excepta statelor baltice si a Georgiei) afirma acelasi principiu si eu ocazia semnârii la 21 decembrie 1991 a Declaratici de la Alma-Ata, prin care ele au eonsemnat "recunoas-terea si respectarea integritàtii teritoriale si a caracterului constant al frontierelor existente ale unora si ale altora". In Statutul CSI obligatiunea în cauzâ este expusâ în forma de principiu: "inviolabilitatea frontierelor de stat si refuzul de la achizitii teritoriale ilegale". O abordare similarâ o gâsim si în art. 1 al Tratatului de bunâ vecinàtate, priete-nie si colaborare între República Moldova si Ucraina, semnat la 23 octombrie 1992, în care pârtile indica, printre principiile ce vor guverna relatiile dintre ele, la cele ale invio-labilitàtii frontierelor si integritàtii lor teritoriale. Statele succesoare aie URSS pre-conizau astfel respectarea principiului uti possidetis juris, care, dupa cum 1-a estimât Comisia de Arbitraj a Conferintei europene de pace pentru fosta Iugoslavie în Avizul nr. 3 din 11 ianuarie 1992, conduce la aceea câ "în lipsa unui acord contrar limítele ante-rioare obtin caracterul de frontiere protejate de dreptul international...".
Consacrarea transformârii frontierelor de naturâ administrativà ce separau anterior republicile soviético în frontière de stat o întâlnim si în actele normative interne aie unora dintre acestea (de pildà, art. V al Legii cu privire la succesiunea Ucrainei, din 22 septembrie 1991; art. 2 al Hotârârii Parlamentului Republicii Moldova pentru punerea în aplicare a Legii privind frontiera de stat a Republicii Moldova, din 17 mai 1994 etc.).
în ce priveste principiul uti possidetis, trebuie sà mentionSm cà chiar dacà în doctrina au fost exprimate îndoieli referitor la caracterul sâu juridic, practica statelor a înre-gistrat o repetabilitate notabilà a utilizârii sale. Principiul uti possidetis n-a lipsit nici din atentia CIJ, ea declarând în Hotàrârea emisâ la 22 decembrie 1986 în Cauza diferen-dului de frontierà dintre Burkina Faso ^i Mali cà uti possidetis reprezintà o regula care, în aspectul sâu esential, "vizeazà mai întâi de toate asigurarea respectârii limitelor teritoriale la momentul ascensiunii la independentà".
Chiar dacà si este adevàrat cà în cazul dezmembrârii URSS Rusia a avut unele revendicâri teritoriale fatà de Ucraina în ceea ce priveste península Crimeea sau pre-tentiile teritoriale aie Letoniei si Estoniei îndreptate împotriva Rusiei referitor la resti-tuirea regiunilor lor de frontiera, care le-au fost ridicate în 1940, în general practica transformârii vechilor frontière interne aie republicilor sovietice în frontiere internationale confirma viabilitatea principiului uti possidetis juris, principiu care, în opinia auto-rului, atesta maturitatea unei norme cutumiare susceptibilà codificârii.
Paragraful trei se referà la modul în care a fost rezolvatà problema succesiunii la datoria externa a fostei URSS.
Una dintre cele mai complícate, dar totodatâ si importante, problème aie succesiunii statelor o constituie succesiunea în privinta datoriilor. Doctrina de drept international face distinctie între datoriile de stat, datoriíle prívate si asa-numitele "datorii de regim". în atentia practicii conventionale au nimerit doar datoriile de stat. Astfel, prin expresia "datorie de stat" Conventia de la Viena din 1983 cu privire la succesiunea statelor în materie de bunuri, arhive datorii de stat întelege "orice obligatiune financiará a unui stat predecesor fatâ de ait stat, o organizatie internationalâ sau oricare ait subiect de drept international, nàscutà în conformitate eu dreptul international".
Problema succesiunii la datoria de stat a ex-URSS a fâcut obiect de preocupare încà pânà la dezmembrarea formalâ a Uniunii, când la 28 octombrie 1991 este semnat între
Armenia, Bielarus, Kazahstan, Kirghizstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistán, Uniunea R.S.S. si tàrile occidentale creditoare, regrupate în cadrul G 7 (grupul celor sapte tari cele mai industrialízate din lume), Memorandumul de íntelegere privind datoria Uniunii R.S.S. si a succesorilor sai fatâ de creditorii straini. Importanta acestui acord a constat în reasigurarea creditorilor straini, ín el afirmându-se in mod ciar obligaba "colectiva" si solidará a semnatarilor sâi privitor la rambursarea deplinà a datoriei de stat externe a URSS. Interesantà este însâsi definida "datoriei externe" consacratà de Memorándum: prin "datorie externa" se ínteleg datoriile existente la data adoptàrii acestuia §i care au fost contractate de la creditorii straini fie de catre guvernul URSS, fie de catre orice alte persoane juridice imputernicite in mod legal ín acest scop. Concluzia care se prefigureazâ este urmàtoarea: Memorandumul nespeci-ficñnd categoría concreta a creditorilor straini, reiese cà angajamentul statelor succe-soarc acoperea atât datoria publicâ, cát si datoria prívala afostei Uniuni R.S.S. Faptul dat se desprinde în mod évident de la dispozitiile Conventiei de la Viena din 1983, care nu trateazà decât datoriile apàrute între subiectele dreptului international.
Definida "datoriei de stat externe" a Uniunii R.S.S. consacratà de Memorándum va fi mentinutà si cu ocazia íncheierii ulterioare a altor acorduri având ca obiect regle-mentarea aceleiasi probleme. Dat fiind faptul ca datoria privatà a fostei Uniuni se cifra càtre sfârsitul lui 1991 la circa 45 miliarde dolari americani, ceea ce reprezintâ o parte destul de importantà din datoria externa totalà a acesteia, autorul considera cà instru-mentul convencional în materie comporta o lacunâ, evocând doar datoriile publice. Acest neajuns ar putea fi înlâturat prin modificarea condnutului actual al definitiei "datoriei de stat", prin aceasta doctorandul propunând sa fie înteles orice dp de obliga-tiune financiará a statului càtre data succesiunii statelor, adicà nu numai în privinta unui stat sau organizatie internationalâ, dar §i fatà de persoanele fizice çi juridice. Momentul dat, sprijinit de practica succesiunii statelor din fosta URSS în domeniul în cauzâ, ar contribui la perfectionarea reglementàrilor conventionale generale în materie.
Un ait acord ce se înscrie în procesul de reglementare a problemei datoriei externe a ex-URSS a fost Tratatul asupra succesiunii în privinta datoriei de stat externe si acdvelor Uniunii R.S.S., din 4 decembrie 1991, revizuit mai târziu prin Acordul de amen-dare a Tratatului asupra succesiunii în privinta datoriei de stat externe §i activelor fostei Uniuni R.S.S., din 13 martie 1992. Particularitatea soludilor gàsite de aceste instrumente a constat în faptul cà, pe cale conventionalà, a fost stabilitâ legàtura între participarea la rambursarea datoriei çi la divizarea bunurilor de stat aie URSS de peste hotare. Cone-xiunea data presupunea cà acel succesor care nu-çi va da concursul la rambursarea datoriei externe a URSS nu va putea beneficia nici de actívele acesteia. Prin recurgerea la aceastà modalitate s-a urmàrit excluderea repetàrii situatiei eu Memorandumul din 28 octombrie 1991, când o parte din viitoarele state succesoare aie ex-URSS au refuzat sa se lege prin clauzele sale.
Insà nici una din prevederile tratatelor sus-mentionate nu va fi realizatà. Optiunile retinute prin acordurile amintite deveneau caduce pe màsurà ce unul din debitori, çi anume Federada Rusà, a purces în cea de-a doua jumàtate a lui 1992 la preluarea cotelor-pàrti ale altor succesori din datoria externa sovieticà în schimbul bunurilor de peste hotare ale ex-Uniunii ce le reveneau acestora. Rusia nu intentiona deloc sâ-^i reducá rolul sàu la un succesor "de rând", ea dorind, atât din raduni de ordin politic cât !¡i économie, sà conducà în calitate de continuatoare a URSS negocierile eu membrii G 7.
Intreprinderea rusà, neîntâlnind practic nici un obsatcol serios din partea celorlalti debitori, cu exceptia Ucrainei, avea sà se svârseascà cu aceea cà pe parcursul anilor 1992-
1994 lóate statele CSI au încheiat cu Federada Rusa acorduri bilaterale, prin care cotele lor parti din datoria de stat externa a ex-URSS au fost transferate Rusiei, ultima pri-mind in schimb cotele-pârti ale acestor state ín bunurile fostei Uniuni de peste hotare. Ignorând dacá la baza incheierii unor atare acorduri a stat sau nu o autentica íntelegere dintre succesori si viitorul continuator, autorul ajunge la concluzia câ solutia finalft, prin care Rusia si-a asumat intreaga datorie externa a ex-Uniunii R.S.S., dar si totalitatea bunurilor acesteia de peste hotare, a fost obtinutâ nu si fârâ sprijinul târilor crcditoare occidentale. La 2 aprilie 1993 la Paris de catre reprezentantii guvernelor târilor crcditoare si guvernul Federatiei Ruse sunt fâcute doua declaratii distincte. In prima guver-nul Federatiei Ruse "...confirma angajamentul sâu de a onora integralitatea datoriilor fostei URSS fatâ de creditorii strâini". La rândul sâu, în declarada târilor creditoare se stabilea: "alocarea responsabilitâtii achitârii datoriei fostei URSS fatâ de creditorii ex-terni trebuie rezolvatâ prin intermediul acordurilor bilaterale íncheiate intre Federada Rusâ si alte state succcsoare aie ex-URSS eu acordul târilor creditoare participante". Astfel, concluzia se impune cu de la sine putere: prin încheierea unui acord bilateral de cesiune a datoriei târile creditoare sanedonau trecerea de la succesiune la continuitate. înteleasâ in acest mod, declarada reprezentantilor târilor creditoare constituía o adevâ-ratà incitare la încheierea acordurilor de cesiune a datoriei. Aceasta mârturiseste eu prisosintâ alinierea târilor creditoare la pozitia continuitàtii Rusiei în materia datoriei externe a URSS, solutie dictatâ, credem noi, anume de realitâtile politice si economice ale cazului examinai.
Paragraful patru este consacrai analizei solutiilor gâsite de statele participante la CSI la rezolvarea problemei succesiunii la bunurile si la arhivele de stat aie fostei URSS.
Prin expresia "bunuri de stat ale statului predecesor" Conventia de la Viena din 1983 întelege "bunurile, drepturile si interesele care, la data succesiunii statelor çi în conformitate eu dreptul intern al statului predecesor, apartineau acestui stat" (art. 8). Dupâ criteriul amplasârii lor, distingem bunuri de stat sitúate în interiorul statului predecesor si bunuri de stat sitúate în afara teritoriului acestuia.
Dacà ne referim la acordurile si deciziile adóptate în cadrul CSI în privinta proble-melor succesiunii la bunurile de stat aie fostei URSS, obiectul lor de reglementare 1-au constituit, mai întâi de toate, bunurile care se aflau peste hotarele acesteia. în virtutea Acordului sefilor de state aie CSI eu privire la proprietatea de peste hotare a fostei Uniuni R.S.S., din 30 decembrie 1991, statele participante la Comunitate au recunoscut în mod reciproc câ fiecare din ele are dreptul la o anumità cotâ-parte echitabilâ din proprietatea fostei Uniuni R.S.S. de peste hotare si vor contribuí la realizarea acestui drept.
în baza câror principii urma sâ aibâ loe repartida presupusâ ? Conventia de la Viena din 1983 (art. 18 p. 1) în calitate de criteriu de repartitie a bunurilor de stat imobile aie statului dezmembrat sitúate în afara teritoriului acestuia si a bunurilor sale mobile ne indica asupra principiului proportiilor echitabile. Fârâ a pune la îndoialâ buna intentie a autorilor instrumentului convencional în materie de a lâsa la discretia pârtilor unui raport de succesiune câutarea unor criterii ad hoc de repartitie a bunurilor de stat, autorul considera câ principiul proportiilor echitabile are un sens foarte general si poate fi supus divcrselor interpretâri. Trebuie sâ recunoaçtem câ, dând o asemenea substantâ unei reguli de drept, aceasta ridicà mai multe problème decât câi de rezolvare. Pentru a evita survenirea unor posibile ambiguitàti la aplicarea practicà a principiului în cauzâ, considerâm câ ar fi binevenitâ dezvâluirea continutului acestuia prin specificarea concretâ a unor criterii deja întàlnite în practica mai multor state, în spetâ a celor apârute din dezmembrarea URSS. în ordinea data de idei se înscrie Acordul eu privire
la împârtirea întregii proprietàti de peste hotare a fostei Uniuni R.S.S., din 6 iulie 1992. Participant» lui au confirmât dreptul fiecàrei parti la posesiunea, folosinta si dispozitia asupra cotei-pârti din bunurilc fostei Uniuni Sovieticc de peste hotare ce le revine lor, cu respectarca drepturilor intereselor altor parti, precum si a legilor acelor state pe teritoriul càrora se afla patrimoniul în cauzâ. La baza calculârii cotelor-pàrti amintite (de pildà, Federada Rusa - 61,34%, Ucraina -16,37 %, Moldova-1,29 % etc.) au stat astfel de criterii ca: cota-parte a republicilor la export, la import, la producerca venitului national, la numàrul populatiei URSS pe parcursul anilor 1986-1990. Cu titlu orientativ în vederea perfectionàrii reglementârilor internationale ar mai putea fi retinut si un asemenea crit-eriu cum este valoarea impozitelor percepute în teritoriul separat în raport cu valoarea totalà a încasârilor provenite de la ansamblul contribuabililor statului dezmembrat.
Pornind de la faptul cà soarta bunurilor fostei Uniuni de peste hotare a fost legatà în mod direct de problema datoriei sale externe, statele parti ale Acordului din 6 iulie 1992 au reiesit din interdependenta dintre obligatiunea de a participa la rambursarea datoriei de stat externe a fostei Uniuni R.S.S. si realizarea dreptului de proprietate a fiecàrei din parti la cota-parte ce i se cuvenea din întreaga proprietate de peste hotare a fostei Uniuni R.S.S. Insâ interdependenta stabilità prin Acordul sus-numit (art. 3 alin. 1) în practica s-a realizat prin aceea câ Rusia, înccpând cu cea de-a doua jumàtate a anului 1992, pe calea acordurilor bilatérale încheiate cu alte state ale CSI, a procédât la preluarea cotelor-pàrti ale acestora din datoria de stat externa soviética în schimbul activelor URSS de peste hotare la care aceste state pretindeau.
Totodatâ, pretentiile de continuitate aie Rusiei, iar pe aceastà cale §i intentia aces-teia de a-§i râsfrânge jurisdictia asupra bunurilor URSS de peste hotare, s-au realizat la etapa data si cu pretul încàlcârii acordurilor încheiate între statele CSI. Un act de atentare la bunurile unora din statele succesoare aie fostei URSS 1-a constituit anume Decretul Preçedintelui Federatiei Ruse "Cu privire la proprietatea de stat a fostei Uniuni R.S.S. de peste hotare", din 8 februarie 1993. Potrivit acestuia "Federada Rusa - ca stat continuator al Uniunii R.S.S. - îsi asuma tóate drepturile asupra proprietàtii imo-bile çi mobile a fostei URSS situatà peste hotare, precum si îndeplinirea tuturor obli-gatiunilor legate de utilizarea acestei proprietàti". Autorul considerà câ, chiar dacâ Rusia la data de 8 februarie 1993 si avea la activ încheiate mai multe acorduri prin care ea î§i asuma achitarea cotelor-pàrti ale statelor co-contractante din datoria sovieticà în schimbul bunurilor fostei URSS de peste hotare, aceasta urma sa tinâ cont si de drepturile acelor state succesoare cu care încâ nu fusese încheiate atare acorduri.
In ceea ce priveste bunurile de stat aie fostei Uniuni, sitúate în interiorul târii, încà pânà la dezmembrarea fórmala a acesteia, republicile unionale, declarându-se suverane si independente, în temeiul actelor juridice aie organelor lor constitutionale (de pildà, Legea Federatiei Ruse din 31 octombrie 1990 "Cu privire la asigurarea bazei economice a suveranitâtii RSFSR", Hotàrârea Parlamentului Republicii Moldova "Cu privire la tre-cerea întreprinderilor, institutiilor si organizatiilor de subordonare unionalà, amplasate pe teritoriul republicii, în jurisdictia Republicii Moldova" nr. 638-XII din 10'iulie 1991, Decretul Preçedintelui Republicii Moldova "Cu privire la declararea drept proprietate a Republicii Moldova a armamentului, tehnicii militare, altor bunuri militare, care apartin unitàtilor militare ale Armatei Sovietice, dislócate pe teritoriul republicii" nr. 234 din 14 noiembrie 1991 etc.) au trecut în proprietatea lor aproape tóate obiectele de însemnâtate unionalà amplasate pe teritoriul acestora. Practica urmatà în acest caz a corespuns pe deplin prevederilor Conventiei de la Viena din 1983, precum si celei preponderent întâl-nite în alte spete ale succesiunii statelor.
Desi nu fàrà a înccrca unele greutàti, iar uncori eçecuri, soarta unor bunuri de stat federale a fost determinatâ prin reeurgerea la încheierea de acorduri multilatérale între statele participante la CSI (de exemplu, Acordul eu privire la ordinea de întretinere si utilizare a obiectelor infrastructurii cosmice în interesele indeplinirii programelor cos-mice, din 15 mai 1992, Acordul privind împàrtirea parcurilor de inventar a vagoanelor marfare si containerelor aie fostului Minister al Càilor de Comunicatie al URSS între statele participante la Comunitate, República Azerbaïdjan, República Georgia, República Letona, República Lituanianà, República Estoniana si utilizarea lor in común ín continuare, din 22 ianuarie 1993).
Una din problemele cele mai complícate ce-au tinut de succesiunea la bunurile de stat ale fostei URSS, dar si de repartida echitabilá a acestora, a fost contenciosul dintre Ucraina si Federada Rusa referitor la împàrtirea flotei maritime militare din Marea Neagrâ. Dat fiind faptul cà tóate statele ex-Uniunii Soviedce si-au adus contributia la fàurirea fortelor sale navale, fiecare din noile state independente, dupâ cum ne face sá presupunem art. 18 al Conventiei de la Viena din 1983, avea dreptul fie sá succeadá la o anumitâ cotà-parte din bunurile flotei navale ex-sovietice, fie sa beneficieze de o compensare echitabilá din costul pàrtii ce i-ar fi revenit. Aceasta însà nu s-a întâmplat, Rusia atribuindu-si ín mod unilateral si integral trei (Baldea, de Nord si Pacifica) din cele patru componente ale fortelor maritime militare ale fostei Uniuni, pe când la determinarea soartei celei de-a patra, si anume flota din Marea Neagrá, care íntrunea aproape 1/6 din totalul navelor maritime militare ale flotei soviético, a fost admisâ doar Ucraina. In urma acordurilor bilatérale încheiate între Federada Rusâ ^i Ucraina, acesteia din urmá iau revenit doar 18 % din íntreg totalul flotei. Este o cota mult prca mica daca avem ín vedere faptul cá Ucraina a avut o contribuée de circa 17 % la economía fostei Uniuni. Concluzia la care ajunge doctorandul este cà atât din punctul de vedere al íntelegerilor atinse la nivelul CSI, cât si al principiilor dreptului de succesiune a statelor, rezolvarea problemei repartidei flotei maritime a ex-URSS ín general si procedura divizárii flotei din Marea Neagrá ín particular par a fi suspecte.
O varietate a bunurilor de stat, cel putin dupâ originea lor, sunt arhivele de stat. Cu tóate acestea, ín Conventia de la Viena din 1983 problema privind succesiunea ín materia arhivelor de stat este expusâ íntr-o parte specialâ, ceea ce, crede autorul, nu este deloc întâmplâtor, datoritâ anume particularitátii acestei probleme. Pornind de la ca-racterul indivizibil al arhivelor statului predecesor, Conventia din 1983 consacrâ prin-cipiul integritâtii fondurilor arhivistice de stat, principiu care si-a gàsit íntruchiparea ín Acordul cu privire la succesiunea referitoare la arhivele de stat ale fostei Uniuni R.S.S., íncheiat la 6 iulie 1992 ín cadrul CSI.
In ultimul paragraf al capitolului patru este analizatâ succesiunea ín privinta dreptului intem al fostei URSS.
Desí practica admite si unele exceptii, regula generala aplicatá ín cazul unei succe-siuni de state este aceea cà ordinea juridicâ internà a statului predecesor dispare, ea fiind inlocuitá prin ordinea juridicâ a statului succesor. In cazul Uniunii R.S.S., în aspect cronologic, germenii problemei date s-au pus chiar mai ínainte de stingerea acesteia, atunci când republicile, declarându-se suverane, au stabilit prioritatea reglementârilor lor normative fatâ de cele unionale, conditionând totodatâ actiunea legilor Uniunii ín ordinile jurídico republicane cu ratificarea (aprobarea) acestora de câtre organele lor législative. La perioada data atitudinea adoptatà fatâ de dreptul unional sovietic nu se caracteriza prin excluderea lui totalâ din ordinea juridicâ republicana. Situada însà se va schimba ín mod radical odatá cu esuarea loviturii de stat de la Moscova din 19-21 august
1991 si proclamarea, ca urraare a acestui eveniment, a independentei republicilor sovie-tice. Bunáoará, ín conformitate cu Declaratia de independentá a Ucrainei din 24 august 1991 se stabilea: "íncepánd cu ziua de astazi (adicá ziua adoptárii Declaratiei, n. ns.), numai Constitutia §i legile Ucrainei sunt obligatorii". Cu cáteva zile mai tárziu, la 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova, in virtutea Legii privind Declaratia de independenta a Republicii Moldova, a decis: "...pe intregul sáu teritoriu sá se aplice numai Constitutia, legile si celelalte acte normative adóptate de organele legal constitute ale Republicii Moldova".
Exprimarea concentrata a pozitiilor republicilor din actele lor de independenta fata de actiunea normelor juridice ale fostei Uniuni ísi va gasi reflectarea in art. 11 al Acor-dului de la Minsk cu privire la crearea CSI, din 8 decembrie 1991: "Din momentul sem-narii prezentului Acord se interzice, pe teritoriile statelor care 1-au semnat, aplicarea normelor statelor terte, inclusiv celor ale fostei Uniuni R.S.S.". Totodata, continutul dispozitiei in cauzá nc lasa sá intelegem ca semnatarii Acordului prezervau continuitatea intre sistémele juridice ale republicilor unionale cu cele ale noilor state independente.
Era firesc ca odatá ce statele succesoare ale fostei Uniuni decretaserá aplicarea exclusiva pe teritoriul lor a legii lor nationale, ele sá descopere in sistemele lor de drept intern mai multe lacune §i lucrul dat nu a putut sá nu aibá o anumitá influentá asupra securitátii juridice a reglementárii relatiilor sociale existente. In virtutea suveranitatii sale §i in scopul bunei administran a teritoriului, statul succesor poate decide conser-varea unei párti din legislada statului predecesor. Anume in vederea remedierii situatiei create, únele din statele succesoare ale ex-URSS au fost impuse sá receptioneze o parte din legislada federalá sovieticá. In acest sens se inscrie 5i Acordul privind principiile de apropiere a legislatiei economice a statelor participante la Comunitate, semnat la Bis-kek la 9 octombrie 1992, care in art. 7 stabile^te urmátoarele: "In problemele ce nu sunt reglementate de legislada lor economicá, Párdle au convenit sá aplice in mod provizoriu nórmele legislatiei fostei Uniuni R.S.S. ín partea in care acestea nu contravin Consti-tutiei §i legislatiei nationale a Pártilor". Acest lucru vrea sá spuná cá la timpul elaborárii Acordului de la Minsk din 8 decembrie 1991 $i includerii in contnutul sáu a art. 11 citat mai sus consideradunle politice ale autorilor au prevalat in mare parte asupra motivárii lor juridice.
La tema tezei de doctorat au fost publícate urmátoarcle lucran:
1. Serbenco ti., Natura jurídica a Comunitátii Statelor Independentc (CSI) //Buletinul Asociatiei Tinerilor Juristi, 1999, nr. 4 (17), p. 11-19.
2. Serbenco E.,Problema succesiuniila tratatele intcmationale alefostei URSS in drepiul intemational H Buletinul Asociatiei Tinerilor Juristi, 1999, nr. 5 (18), p. 13-34.
3. Serbenco Ti.,Problema succesiunii inprivinta datoriei exleme afostei URSS in dreptid intemational // Buletinul Asociatiei Tinerilor Juristi, 1999, nr. 6 (19), p. 84-100.
4. Serbenco E., Unele reflectii asupra succesiunii in materia dreptului sovietic // Legea si viata, 2000, nr. 1, p. 35-37.
5. Serbenco E., Pozitia republicilor baltice in raport cu dezmembrarea fostei URSS // USM, Chisináu, 2000. - 12 p. - Bibliogr.: 34 titl. - Rom. (Manuscris depus la ICSITE la 03.03.2000 nr. 1716 - M 2000).
6. Serbenco E., Succesiunea la fronticrele fostei URSS siprincipiul utipossidetis juris H Revista de filosofie si drept, 1999, nr. 2-3, p. 62-70.
РЕЗЮМЕ
Проблемы правопреемства государств, возникшие в связи с территориальной реорганизацией бывшего СССР
В Молдове как в государстве, возникшем вследствие распада бывшего Советского Союза, было бы вполне оправданным рассмотрение в отечественной специальной литературе правовых проблем, связанных с прекращением его существования. К сожалению, следует отметить, однако, что данная проблема не стала еще предметом научных исследований молдавских авторов. Докторская диссертация как раз и является первой попыткой исследования проблем правопреемства государств, появившихся в результате территориальной реорганизации бывшего СССР.
Автор работы поставил перед собой цель: изучить содержание и юридическую природу института правопреемства государств в современном международном праве, в особенности под углом зрения разделения государств; установить, могли ли способы решения, предложенные нормами правопреемства государств, разрешить проблемы, связанные с распадом СССР; выяснить и изучить, в контексте прекращения существования СССР, юридические позиции различных категорий государств, составлявших бывшую советскую федерацию; выделить создание Содружества Независимых Государств и дать его характеристику как новой формы объединения бывших советских республик, а также установить правовую природу Содружества; проанализировать практические меры, принятые государствами-правопреемниками бывшего Союза по регулированию их взаимных отношений, касающихся основных аспектов правопреемства государств; отразить заинтересованность международного сообщества в стабильности международных правовых отношений и взятии на себя вновь возникшими образованиями обязательств, принятых ранее бывшим СССР.
В этом смысле выводы автора, сделанные им в свете последней международной практики, обогащенной фактом территориальной реорганизации СССР, могли бы быть приняты во внимание при совершенствовании международных договорных норм в области правопреемства государств, а также содействовали бы расширению научных исследований, проводимых по соответствующему разделу международного права.
SUMMARY
Issues of States' Succession Arising from the Territorial Reorganization of the Former USSR
Moldova is one of the states that emerged as consequence of the former Soviet Union collapse. This fact fully justifies the approach of legal issues related to its coming out of existence in the domestic professional literature. Unfortunately, we find out that this problem has not been scientifically investigated by Moldovan researchers yet. This doctorate thesis makes up a first attempt to investigate the issues related to the succession of states, addressed in connection with territorial reorganization of the former USSR.
The autor of this paper aims at researching the contents and legal nature of the institution of state succession in the contemporary international law, specifically from an angle of disintegration of states. Particulaiy, he inquired into establishing the fact whether the solutions proposed by the succession right of states could cope with the problems related to the disintegration of the USSR; the legal attitudes of various categories of states, which survived the former Soviet federation were elucidated and examined within the framework of USSR collapse. The author also managed to highight the establishment of the Community of Independent States and its characterization as a new form of association of the former Soviet republics. The legal nature of the Community has also established. Subject to analysis were the practical measures adopted by the successor states of the former Union with a view of regulating their inter se relationship as to the main aspects of state succession. The interest of the international community towards establishing international legal relations, as well as undertaking the commitments by the newly emerged entities previously accepted by the former USSR were considered.
In this context the conclusions that the author reached in the light of the most recent international practice enhanced by the case of territorial reorganization of the USSR could be taken into account when improving the international conventional framework in the matter of states' succession, and could also contribute to the development of scientific research made in this chapter of international law.
